Guvernul Provizoriu al Iugoslaviei Federale Democratice

Guvernul Provizoriu al Iugoslaviei Federale Democratice
Primul Guvern al Iugoslaviei Federale Democratice
1945
Data formării	7 martie 1945  (1945-03-07)
Data dizolvării	29 noiembrie 1945  (1945-11-29)
Oameni și organizații
Prim-ministru	Iosip Broz Tito
Șeful statului	Regele Petru al II-lea
Statut în legislatură	Guvern provizoriu
Istoria
Precedent	Guvernul iugoslav din exil Comitetul Național de Eliberare a Iugoslaviei
Succesor	Republica Populara Federativa Iugoslavia
Modifică text

Guvernul Provizoriu al Iugoslaviei Federale Democratice (în sârbocroată Privremena vlada Demokratske Federativne Jugoslavije / Привремена влада Демократске Федеративне Југославије) a fost guvernul național provizoriu al Iugoslaviei Federale Democratice care s-a format prin unirea Guvernului iugoslav din exil și Comitetul Național de Eliberare a Iugoslaviei (NKOJ). Aceasta a existat între 7 martie și 11 noiembrie 1945, când a fost înființată Republica Populară Federativă Iugoslavia.

Istorie

Origini

Începând cu 1943, pe lângă guvernul iugoslav din exil, partizanii lui Tito au ființat Consiliul Antifascist de Eliberare Națională a Iugoslaviei (AVNOJ) cu rol de guvern în țară. Aliații occidentali au exercitat presiuni pe guvernul din exil pentru o cooperare mai strânsă cu comuniștii lui Tito și să rupă legăturile cu cetnicii lui Draža Mihajlović care și-au pierdut credibilitatea în față Aliaților.^[1][2] În august 1944, Primul-Ministrul al guvernului din exil, Ivan Šubašić l-a desemnat pe Tito singurul lider al întregii rezistențe iugoslave.^[2]

Tito și Šubašić au ajuns la un pre-acord pe 1 noiembrie 1944.^[3] Conform acestuia, Consiliul Antifascist condus de Tito avea să devină organismul legislativ suprem (parlament) iar un guvern unitar urma să fie format din 12 membri ai NKOJ și șase din partea guvernului regal. Guvernul unitar urma să organizeze alegeri care să decidă viitoarea formă guvernamentală a țării în vreme ce regele rămânea în continuare exilat și reprezentat în Iugoslavia printr-un consiliu regal format din trei regenți.^[4] Regele Petru al II-lea nu a fost însă mulțumit de acești termeni dar la presiunea britanicilor a fost de acord.^[5] La 22 ianuarie 1945, regele a demis guvernul condus de Šubašić dar la presiunile constante ale guvernul britanic, regele iugoslav i-a reînmânat mandatul și și-a dat consimțământul de a-i transfera prerogativele consiliului regent. Guvernul lui Šubašić la plecat către Belgrad la 15 februarie 1945.^[6]

Formarea noului guvern

La 6 martie, guvernul iugoslav regal și-a depus mandatul către regență iar membrii Comitetului Național de Eliberare la rândul lor către Consiliul Antifascist de Eliberare Națională.^[7] În ziua următoare, Consiliul Regal a numit un guvern iugoslav unitar format din 28 de miniștrii, dintre aceștia numai trei, Milan Grol, Juraj Šutej și Ivan Šubašić nu au fost afiliați cu partizanii; acesta din urmă a obținut funcția de Ministru de Externe iar Tito pe cea de premier.^[8] Noul guvern unitar format a primit recunoaștere diplomatică din partea Statelor Unite, Marii Britanii și Uniunii Sovietice și a altor guverne importante.^[9]

Tranziția către republică

La scurt timp, cei trei membri non-comuniști au părăsit guvernul; Grol în data de 18 august iar Šutej și Šubašić la începutul lunii octombrie în același an în semn de protest față de rolul dominant pe care comuniștii și‑l asumaseră în administrarea tuturor aspectelor economiei.^[10] În pofida neînțelegerilor dintre comuniști și foștii membrii ai guvernului iugoslav din exil, Tito nu a luat o decizie asupra tipului de stat. Mai mult, când guvernul provizoriu a semnat Carta Organizației Națiunilor Unite a fost folosit doar termenul „Iugoslavia” fără să fie menționată dacă este monarhie sau republică.^[11]

La 11 noiembrie, s-au desfășurat primele alegeri postbelice iugoslave.^[12] Tito și comuniștii, care și-au făcut campanie într-o coaliție numită Frontul Unitar de Eliberare Națională, au câștigat alegerile cu o majoritate covârșitoare.^[13] Opoziția pe de altă parte a refuzat să participe la alegeri și le-au boicotat.^[14] În mai puțin de trei săptămâni, pe 29 noiembrie 1945, noul parlament a votat pentru abolirea monarhiei, punând capăt regenței regelui Petru al II-lea, Tito a fost investit în funcția de Prim Ministru și în același timp a fost proclamată Republica Populară Federativă Iugoslavia.^[15]

Componența guvernului

Ministru	Portofoliu	Mandat	Partid politic	Informații
Iosip Broz Tito	Prim-ministru Ministru al Apărării	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost șef al NKOJ.
Milan Grol	Vice Prim-ministru	7 martie – 24 august 1945	Partidul Democrat	fost membru al guvernului din exil. A demisionat la 18 august 1945
Edvard Kardelj	Vice Prim-ministru	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Ivan Šubašić	Ministru al Afacerilor Externe	7 martie – 8 octombrie 1945	Partidul Țărănesc Croat	fost șef al guvernului din exil. A demisionat la început de octombrie 1945
Josip Smodlaka	Ministru fără un portofoliu desemnat	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Juraj Šutej	Ministru fără un portofoliu desemnat	7 martie 1945 –	Partidul Țărănesc Croat	fost membru al guvernului din exil. A demisionat la început de octombrie 1945
Sreten Žujović	Ministru al Finanțelor	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Drago Marušič	Ministru al Poștei, Telegrafului și Telefonului	7 martie 1945 –	Partidul Popular Sloven	fost membru al guvernului din exil.
Frane Frol	Ministru al Justiției	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Vlada Zečević	Ministru al Afacerilor Interne	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Todor Vujasinović	Ministru al Transportului	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Andrija Hebrang	Ministru al Industriei	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Nikola Petrović	Ministru al Comerțului și Achiziției	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Vladislav S. Ribnikar	Ministru al Educației	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Sava Kosanović	Ministru al Informației	7 martie 1945 –		fost membru al guvernului din exil.
Zlatan Sremec	Ministru al Sănătății Publice	7 martie 1945 –		fost membru al NKOJ.
Bane Andrejev	Ministru al Mineritului	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională
Vaso Čubrilović	Ministru al Agriculturi	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională
Sulejman Filipović	Ministru al Forestierelor	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Anton Kržišnik	Ministru al Afacerilor Sociale	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Sreten Vukosavljević	Ministru al Colonizării	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională
Rade Pribićević	Ministru al Construcțiilor	7 martie – 24 aprilie 1945	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Stevan Zečević	Ministru al Construcțiilor	24 aprilie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională
Jaša Prodanović	Ministru pentru Serbia	7 martie – 9 aprilie 1945	Frontul Unitar de Eliberare Națională
Pavle Gregorić	Ministru pentru Croația	7 martie – 14 aprilie 1945	Frontul Unitar de Eliberare Națională
Rodoljub Čolaković	Ministru pentru Bosnia și Herțegovina	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională
Milovan Đilas	Ministru pentru Muntenegru	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională
Emanuel Čučkov	Ministru pentru Macedonia	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Edvard Kocbek	Ministru pentru Slovenia	7 martie 1945 –	Frontul Unitar de Eliberare Națională	fost membru al NKOJ.
Sursa: Petranović, Branko (1981). Istorija Jugoslavije 1918-1978 (în sârbă). Nolit. p. 353.

Note

1. Tomasevich, p.366
2. ^ Roberts, p.258
3. Roberts, p.272
4. Roberts, p.273
5. Roberts, p.274
6. Roberts, p.301
7. Roberts, p.316
8. Roberts, pp.316-317
9. Tomasevich p.232
10. Singleton, p.207
11. Bühler, p.252
12. Petković, p.12
13. Leffler, p.201
14. Flere, p.59
15. Lampe, p.233

Bibliografie

• Bühler, Konrad (2001). State Succession and Membership in International Organizations:Legal Theories Versus Political Pragmatism (în engleză). Brill. ISBN 90-411-1553-6. 
• Flere, Sergej; Klanjšek, Rudi (2019). The Rise and Fall of Socialist Yugoslavia: Elite Nationalism and the Collapse of a Federation (în engleză). Lexington Books. ISBN 978-1-4985-4197-8. 
• Lampe, John R. (2000). Yugoslavia as history: twice there was a country (în engleză). Cambridge University Press. ISBN 0-521-77357-1. 
• Leffler, Melvyn P.; Westad, Odd Arne (2010). The Cambridge History of the Cold War (în engleză). Volume 1: Origins. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-83719-4. 
• Petković, Aleksandar; Đorđević, Ljubica Štavljanin (1978). Elections in Yugoslavia: How the Delegate Assemblies are Elected (în engleză). Jugoslovenski pregled. 
• Roberts, Walter R. (1973). Tito, Mihailović, and the Allies, 1941-1945 (în engleză). Rutgers University. ISBN 0-8135-0740-5. 
• Singleton, Fred (1999). A Short History of the Yugoslav Peoples (în engleză). Cambridge University Press. ISBN 0-521-25478-7. 
• Tomasevich, Jozo (2001). War and Revolution in Yugoslavia, 1941-1945: occupation and collaboration (în engleză). Stanford University Press. ISBN 0-8047-3615-4. 

Vezi și

• Consiliul Antifascist de Eliberare Națională a Iugoslaviei
• Guvernul iugoslav din exil
• Războiul de eliberare națională a Iugoslaviei