Revoluția de la 1821

Revoluția de la 1821
Parte din Războiul de Independență al Greciei
Pandurii traversând Oltul la Slatina, la 10 mai 1821; cei patru bărbați care stau în fața barjei sunt, din stânga: Dimitrie Macedonski, Tudor Vladimirescu, Mihai Cioranu și Hadži-Prodan^⁠(d). Litografie de Carol Isler
Informații generale
Perioadă februarie-august 1821 Loc Țara Românească, părți din Moldova; Sangeacul din Nicopole Rezultat Victorie militară otomană Victorie politică valahă, sfârșitul fanarioților
Beligeranți
Format:Country data Wallachia (revolutionary) Format:Country data Wallachia Wallachian Divan (conservative) Arnauts	Greek revolutionaries Filiki Eteria Sacred Band^⁠(d) Arnauts	Ottoman Empire Danubian Sich Arnauts  Austrian Empire Moldavian insurgents
Conducători
Tudor Vladimirescu  Diamandi Djuvara^⁠(d)  Tudor Ghencea Iancu Jianu Dimitrie Macedonski Anastasie Mihaloglu Ioan Oarcă Hadži-Prodan^⁠(d) Ioan Solomon Alecu Filipescu-Vulpea	Alexandru Ipsilanti Pendidekas Vasileios Karavias Giorgakis Olympios^⁠(d)^† Yiannis Pharmakis^⁠(d)  Sava Fochianos	Mahmud II Dervish Mehmed Pasha Kethüda Kara Ahmed Mehmed Selim Pasha Ioan Rogobete Yusuf Berkofcali Kara Feiz Ali Hilmi Ibrahim Pasha Nikifor Beluha Gavril Istrati^⁠(d) Sava Fochianos^†
Efective
4,000 to 24,000	7,000 to 20,000+	≈32.000 (Între 10.000 și 14.000 în Țara Românească) ≈1.800 de arnauți și aliați 1.000 cazaci zaporojeni ≈40 de nave
Modifică date / text

Revoluția din 1821 a fost o rebeliune socială și politică din Țara Românească, care pe atunci era stat tributar^⁠(d) al Imperiului Otoman. Ea a început ca mișcare împotriva administrației fanariote, cu susținere din partea boierilor mai conservatori, dar s-a transformat într-o tentativă de îndepărtare a clasei boierilor din pozițiile conducătoare. Deși nu era îndreptată deschis împotriva dominației otomane, ea a dat naștere primelor versiuni ale naționalismului românesc, și este descrisă de istorici ca primul mare eveniment al unei deșteptări naționale. Forța revoluționară se centra pe un grup de trupe neregulate, denumite panduri, al căror lider era Tudor Vladimirescu. Nucleul acestei grupări se afla în Oltenia, unde Vladimirescu și-a stabilit „Adunarea norodului” în februarie.

De la început, pandurilor li s-au alăturat grupuri de arnăuți și veterani ai Revoluției Sârbe. Deși opoziția față de fanarioți le indusese sentimente antielene^⁠(d), ei au colaborat cu agenții Eteriei, care se și infiltrase acolo. Vladimirescu a cooperat și cu Banda Sfântă^⁠(d) a lui Alexandru Ipsilanti, contribuind astfel la mai amplul Război Grec de Independență. Împreună cu trupele lui Ipsilanti care veneau din Moldova, Vladimirescu a reușit să ocupe Bucureștiul în martie. Vladimirescu a convenit să-și împartă cu Ipsilanti ariile de acțiune în Țara Românească, acord prin care el a menținut controlul asupra Olteniei, Bucureștiului, și jumătății sudice a Munteniei. Relația pandurilor cu Banda Sfântă s-a deteriorat rapid, după ce s-a aflat că țarul Rusiei nu validase expediția lui Ipsilanti, și din cauza încercărilor lui Vladimirescu de a limita violențele eteriștilor. Mulți dintre arnăuți îl susțineau deschis sau pe ascuns pe Ipsilanti, în vreme ce alții sprijineau un comandant independent, Sava Fochianos.

Vladimirescu a negociat în secret o înțelegere cu otomanii, care în cele din urmă au invadat Țara Românească spre sfârșitul lui aprilie. Pandurii s-au retras către Oltenia, ceea ce a dus la conflicte cu Banda Sfântă. Strictețea cu care Vladimirescu își impunea regulile în rândul pandurilor i-a înstrăinat și pe aceștia; această pierdere de susținere a permis revoluționarilor greci să-l aresteze pe Vladimirescu și să-l execute fără opoziție. Oltenii s-au împrăștiat, deși unii panduri au organizat mici zone locale de rezistență, în frunte cu căpitani ca Dimitrie Macedonski și Ioan Solomon. Ei au fost învinși cu ușurință de armata otomană. În iunie, forța lui Ipsilanti și restul pandurilor aliați cu el au fost înfrânți la Drăgășani. Revoluția a declanșat un ciclu de teroare represivă, care s-a încheiat abia în August, când Fochianos și arnăuții lui au fost masacrați la București.

Revoluția din 1821 este considerată o revoluție socială eșuată sau incompletă, ale cărei urmări au fost mai ample pe plan politic și cultural. Guvernul otoman a reținut mesajul ei antifanariot și, întrucât rebeliunea greacă continua cu sprijin din rândul funcționărimii fanariote, a numit din nou în fruntea țării un domnitor autohton, pe Grigore IV Ghica. Ascensiunea boierilor naționaliști a fost accelerată pe durata ocupației rusești din 1828, și cimentată printr-un nou aranjament constituțional, Regulamentul Organic. În acest interval, supraviețuitorii revoluției s-au divizat între susținătorii acestui aranjament conservator și cei care susțineau cauzele liberale^⁠(d). Aceștia din urmă au ajutat și la conservarea unei imagini eroice a lui Vladimirescu, care avea mai târziu să fie împrumutată de grupările politice agrariene și de stânga.

Origine

Criza regimului fanariot

De la începutul secolului al XVIII-lea, Țara Românească și Moldova (Principatele Dunărene) fuseseră puse de Sublima Poartă sub un regim de dominație indirectă prin intermediul fanarioților. Acest grup de familii grecești și elenizate^⁠(d), și diaspora grecească asociată lor, erau omniprezente la toate nivelurile guvernării. La un nivel mai generalizat, epoca fanariotă a exacerbat tensiunile între boieri (fanarioți sau nu) și clasa țăranilor. Deși eliberați din șerbie, țăranii munteni aveau încă obligații în muncă și bani față de boieri. La începutul secolului al XIX-lea, economia rurală era paralizată de greve țărănești, opoziție față de plata taxelor, sabotaje, sau procese.^[1] Cererile otomanilor pentru plata haraciului^⁠(d) și a altor datorii fiscale, pe care fanarioții le îndeplineau prin tocmirea de colectori privați^⁠(d), adăugau presiuni suplimentare. Politicile fiscale excesive, dictate atât de cererile otomane cât și de durata scurtă a domniei fanarioților făcea ca aceștia din urmă să trateze țările române ca pe o moșie primită în arendă.^[2] Bugetul național pentru 1819 era de 5,9 milioane de taleri, din care cel puțin 2 milioane erau luate de Poartă, 1,3 milioane mergeau la familia domnitorului, și 2,4 finanțau birocrația.^[3] Deși nu mai era la apogeul puterii istorice, Imperiul Otoman punea presiune din ce în ce mai mare, în special după 1800.^[4]

Povara fiscală cădea și mai greu pe umerii contribuabililor din cauza privilegiilor și scutirilor fiscale primite de unii boieri și familiile lor. În 1819, din 194.000 de familii supuse taxării, 76.000 fuseseră scutite integral sau parțial.^[5] Colectorii privați de taxe, în particular ispravnicii, acționau într-o manieră de prădător și, în unele cazuri, torturau țăranii ca să le plătească mai mult decât datorau.^[6] În primul deceniu al secolului al XIX-lea, domnitorul reformist Constantin Ipsilanti a ținut partea țăranilor, a pedepsit abuzurile și chiar a amenințat cu pedeapsa capitală; episodul nu a tratat însă cauzele, iar abuzurile au continuat să se înregistreze și în deceniul anilor 1810.^[7] Sub presiune fiscală constantă, mulți țărani au recurs la a-și vinde forța de muncă boierilor sau antreprenorilor. Conform unui raport al ispravnicului județului Gorj, în 1819 argații migranți cu greu strângeau destui bani pentru a-și plăti taxele.^[8]

Sub regimul fanariot, țara își desființase armata permanentă^⁠(d)—deși un schelet de trupă reapăruse pentru scurt timp sub domnia lui Nicolae Mavrogheni, care a condus o forță de țărani munteni în Războiul Austro-Turc din 1788.^[9] Vizibili mai ales în Oltenia, pandurii își aveau originea pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, și funcționaseră și ca miliție în perioada 1718–1739, când Oltenia, sub denumirea de „Banatul Craiovei”, a fost teritoriu habsburgic. Uneori, ei se autofinanțau prin acțiuni de haiducie.^[10] Puterea fanarioților în țară a trecut printr-o perioadă de incertitudine în timpul perioadei napoleoniene, care a avut ca rezultat o reînarmare suplimentară. În 1802, amenințarea unei posibile invazii din partea secesionistului otoman Osman Pazvantoğlu a creat panică în București. La apogeul său, mercenarul Sava Fochianos și arnăuții lui și-au denunțat contractul și au lăsat orașul fără apărare.^[11] Această rușine l-a determinat pe Ipsilanti să formeze un mic contingent național, format din orășeni înarmați și din panduri pregătiți după standarde occidentale.^[12]

Cavalerie țărănească oltenească, ca. 1805. De pe o pictură murală din Slătioara

Deși fusese aprobată de otomani, această nouă miliție era, în secret, parte a unui plan al lui Ipsilanti de a se elibera din suzeranitatea otomană cu ajutorul Imperiului Rus. În august 1806, alianța lui cu Rusia a fost însă expusă, și el s-a văzut obligată să fugă în exil.^[13] Incidentul a declanșat și un Război Ruso-Turc de șase ani. În această perioadă, pandurii munteni, între care și Tudor Vladimirescu, au acționat ca unitate a Armatei Țariste.^[14] Sub ocupație rusească, rebelul greco-muntean Nicolae Pangal a emis mai multe manifeste care, după cum remarca istoricul Emil Vârtosu, prefigurau viitoarele chemări ale lui Vladimirescu.^[15]

Ostilitățile au fost în cele din urmă suspendate prin tratatul de la București, precipitat de nevoia Rusiei de a se apăra împotriva francezilor;^[16] Dominația otomană asupra Țării Românești și Moldovei a fost din nou consolidată, după ce Rusia s-a concentrat pe a câștiga războiul din Europa Centrală. Noul domnitor fanariot a fost Ioan Caragea, a cărui domnie a fost marcată de o creștere rezistenței față de colectarea taxelor și a activității bandelor de haiduci. În București, epidemia denumită Ciuma lui Caragea a fost o oportunitate pentru bandele de jefuitori, care se deghizau în ciocli.^[17] Activitatea rebelilor a fost cea mai intensă în Oltenia, unde haiducii erau organizați de Iancu Jianu, un fiu de boier, care a zădărnicit toate încercările lui Caragea de a restaura ordinea.^[18] Pandurii erau și ei însă divizați. În 1814, unii dintre ei s-au alăturat unui raid al piraților din Ada Kaleh, care au prădat județele Mehedinți și Gorj, deși mai târziu au cerut iertarea lui Vladimirescu.^[19] Acesta rămăsese de partea regimului lui Caragea, dar a intervenit în favoarea lor.^[20]

Programul revoluției

Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamația de la Padeș și Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamațiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie și alte scrisori și declarații ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și accesul țării la un statut de mai largă independență.

În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină germenele unei constituții românești), se proclama că „în folosul a toată obștea” să fie instaurată o viață politică și administrativă românească, (prin eliminarea elementului fanariot), „Cererile...” urmând să fie întărite cu jurământ, recunoscute de sultan și garantate de Austria și Rusia. Domnul, care rămânea în continuare să fie numit de puterea suzerană – Imperiul Otoman – trebuia să conducă țara, respectând acest act, care ținea locul unei constituții, în unire cu „Adunarea norodului”, în timp ce Tudor, „ales și hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea efectivă. Numirile în toate dregătoriile mari și mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea și voința a tot norodul”, numai dintre cei potriviți pentru respectivele slujbe și în mod obligatoriu din rândurile celor „pământeni și patrioți”. Funcționarii urmau să fie numiți fără „dare de bani”, astfel încât „caftane cu bani să înceteze cu totu[l] a se mai face, ci numai după slujbă”. Se cerea de asemenea desființarea tuturor categoriilor de scutiți de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să lipsească cu totul”. Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urmând să fie desființate toate organele socotite „jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei, Spătăria cea mare etc.

„Cererile...” prevedeau și o reformă a justiției, prin desființarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută „cu voința a tot norodul”. Învățământul, care trebuia să cuprindă întreg „tineretul națiunii roe” indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu și gratuit. Problemele fiscale formau un capitol aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin desființarea vămilor interne și reducerea taxelor vamale de import-export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viața economică.

În ceea ce privește țărănimea, se pare că din considerente tactice, Tudor Vladimirescu având nevoie de sprijinul boierilor „făgăduiți”, dar fiind atent și la reacțiile imperiilor vecine, nu a fost abordată problema reformei agricole radicale, care ar fi dus la împropietărirea țăranilor. În schimb, se întărea dreptul clăcașilor pentru folosirea pământului de care fuseseră deposedați în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. Proclamația din 23/4 martie făcea cunoscută „zdrobirea și încetarea vericăruia jăf și nedreptate ce ați cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce [...] v-au supt sângele” și anunța o „mare ușurință” în ceea ce priveau „toate celelalte dări și orânduieli”, măsuri care trebuiau să aducă la „scăparea robiei întru care v-ați aflat până acum”.^[21] În lupta pe care urma să o poarte, el avea nevoie de sprijinul boierimii, singura forță politică recunoscută de Imperiul Otoman și de celelalte puteri, capabilă să-i susțină demersurile diplomatice. Tudor a făcut de la început o deosebire între boierii pământeni și aceia care erau susținătorii și beneficiarii regimului fanariot. Cu toate acestea, încă de la începuturile revoluției, el a proclamat împărțirea „averilor rău agonisite”.

Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea unei armate naționale permanente, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor” și 200 de arnăuți.

Experiențele ultimilor decenii au impus acțiuni bine cumpănite pentru a nu stârni reacțiile marilor puteri europene, pentru a nu provoca represaliile otomane sau declanșarea unor lupte între armatele străine pe teritoriul Munteniei. Linia politică externă adoptată de Tudor Vladimirescu era aceea de a nu da Porții niciun motiv să-și justifice intervenția armată. Aparenta lipsă de ostilitate față de puterea suzerană, tonul prevenitor al „arzmagazarurilor” trimise la Istanbul, tratativele duse cu pașalele de la Dunăre trebuie înțelese din această perspectivă. Documentele rămase din timpul revoluției reiau ca un laitmotiv necesitatea ca Imperiul Otoman să nu se amestece în treburile interne ale țării. De fapt, cererea de înlocuire a domnilor fanarioți era în sine o reconsiderare a pozițiilor Porții.

O dezvoltare nouă a evenimentelor a apărut după intrarea în acțiune a Eteriei și după dezavuarea oficială de către țarul Alexandru I al Rusiei a mișcării grecești și a celei românești.

În ceea ce privește relațiile cu celelalte provincii românești, Tudor îndemna Divanul să coopereze cu frații de dincolo de Milcov, ca „fiind la un gând și la un glas cu Moldova, să putem câștiga deopotrivă dreptățile acestor prințipaturi, ajutorându-se unii pre alții”.^[22]

Pregătirea revoluției și „Adunarea norodului”

Dacă în ceea ce privește înlăturarea domnilor fanarioți consensul tuturor claselor și păturilor sociale era asigurat, în ceea ce privește alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aștepta la opoziția marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu ei, dar și pentru a asigura forța militară necesară apărării țării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naționale. Tudor a luat legătura cu șefii mișcării antifanariote, dar și cu elementele mișcării Eteria, care plănuia o amplă mișcare împotriva Imperiului Otoman. S-a așteptat momentul potrivit pentru declanșarea mișcării revoluționare românești. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Șuțu (15/27 ianuarie).

După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „partida națională”, în frunte cu Grigore Ghica și Barbu Văcărescu^⁠(d), pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obștescul folos”.^[23]

Pregătirile politice au fost însoțite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor își făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naționale cu care,

„numai cu pandurii țării, făr’ de niciun ostaș străin, voi face de a nu se mișca o iarbă din pământul țării””

^[24] prin care el respingea practic orice pretenție viitoare a Porții de asigurare a siguranței granițelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată națională începuseră cu mult timp înainte de izbucnirea revoluției. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuți în satele oltenești, tot ei ocupându-se și de crearea unor depozite de arme și muniție.

Organizarea militară

Oastea revoluției de la 1821 a fost una de factură țărănească, recrutată din rândurile țăranilor liberi, implicați nu doar în agricultură dar și în negustorie, iar mulți dintre ei și în activitățile militare, care reveneau în alte țări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor și a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutați și mici boiernași, de origine rurală și proaspăt intrați în rândul privilegiaților. Istoricii apreciază azi că aproximativ 75% dintre oștenii „Adunării norodului” au fost panduri, aceștia fiind recrutați nu numai dintre moșneni (țăranii liberi) ci și din rândul clăcașilor. Recrutările s-au făcut în rândurile pandurilor prin făgăduirea de „leafă și slobozenie”, iar în rândurile țăranilor clăcași prin asigurarea scutirii „de orice dare”.^[25] Recrutările au fost impulsionate de principiile enunțate în Proclamația de la Padeș. Efectivele oștii pandurilor au crescut până la aproximativ 20.000 de oameni. Această creștere rapidă a fost sesizată de reprezentanții marilor puteri la București sau Istanbul. Consulul austriac la Istanbul compara nucleul inițial al oștii pandurilor „cu un bulgăre de zăpadă care are aparența de a se transforma într-o lavină”.^[26]

Noua organizare s-a făcut îmbinând tradiția cu inovațiile în domeniul militar ale acelor timpuri. În perioada războiului din 1806-1812, subunitatea tactică de bază fusese batalionul cu un efectiv de 445 de oameni. Tudor a alcătuit o unitate tactică mai puternică și mai flexibilă – regimentul.

• Infanteria a fost structurată pe sistemul zecimal, pe regimente (polcovnicii) de câte 1.000 de oameni, comandate de un colonel (polcovnic). Regimentul cuprindea 10 companii (căpitănii) a câte 100 de oameni, având în frunte un căpitan, ajutat de un ceauș.
• Cavaleria, alcătuită în principal din arnăuți, era organizată pe escadroane numite tot căpitănii. În subunitățile arnăuțești erau 50-200 de oameni, iar în cele pandurești - câte 100 de luptători.
• Artileria, care dispunea la început de două tunuri, și-a mărit puterea de foc la șapte piese. S-a încercat fără succes cumpărarea câtorva tunuri de la Silistra, iar în tabăra de la Cotroceni mai mulți fierari au fost instruiți să fabrice țevi de tun din clopotele bisericilor bucureștene.
• Subunitățile de geniu au fost formate pentru asigurarea lucrărilor de fortificare a taberelor de la Țânțăreni și de la București, unde s-au aflat sub îndrumarea lui Gheorghe Lazăr, care se afla „zilnic la Cotroceni, dând sfaturi cum să se întărească tabăra lui Tudor”.^[27] Tot în cadrul efortului de modernizare a oștii au fost create și servicii pentru aprovizionare. Printre ostași s-au remarcat Ioniță Magheru, comandantul căpităniei Amaradia și fratele său mai tânăr Gheorghe Magheru, viitorul general.

Revoluția de la 1821 a propulsat pe scena istoriei numeroși comandanți militari promovați exclusiv pentru meritele personale, cei „dintâi conducători de oaste de la noi” în sens modern, după cum aprecia Nicolae Iorga.^[28]

Dotarea oștii a fost la început precară, prin Proclamația de la Padeș oamenii fiind îndemnați să vină cu propriile arme sau „cu furci de fier și cu lănci”.^[29] Dotarea armatei a fost completată după preluarea armamentului și muniției din tabăra contrarevoluționară de la Coțofeni, sau prin preluarea armelor predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor.

Fortificațiile

În afara taberei fortificate de la Țânțăreni și a mănăstirilor oltenești fortificate, un rol important pentru armata revoluționară l-a jucat tabăra fortificată de la Cotroceni. La Cotroceni s-au concentrat majoritatea trupelor revoluționare, aici fiind construită o tabără militară fortificată, prevăzută cu șanțuri de apărare și redute pentru tunuri. În București s-a amenajat un sistem defensiv bazat pe mănăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim și Mănăstirea Mitropoliei, situate în general pe înălțimi ușor de apărat. Transformarea mănăstirilor din zona subcarpatică în tabere fortificate încerca să suplinească lipsa de cetăți a Munteniei. În vederea organizării rezistenței pe termen lung, mănăstirile fortificate ale Olteniei (Tismana, Cozia, Strehaia, Motru, Bistrița, Polovragi și Crasna), au fost preschimbate în depozite întărite, unde se aflau mari cantități de alimente, arme și muniție. Tudor declara că „oștirile de peste Olt [...] le-am umplut cu zaherele și cu panduri; acolo mă pot ține doi sau trei ani, luptând pentru drepturile țării până le voi căpăta”.^[30]

Declanșarea revoluției

Mobilizarea efectivelor armatei revoluționare și marșul spre București

Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeș, în prezența a aproximativ 100 de plăieși și a colaboratorilor săi apropiați, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamația de la Padeș. Prin această declarație, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din țară, pentru statornicia unui nou regim politic în țară:

„Dar pe bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și pe cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? [...] Veniți dar fraților cu toți, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! [...] Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme; iar care nu aveți arme, cu furci de fier și cu lănci; să vă faceți degrabă și veniți unde veți auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele a toată țara [...] Că ne merge, fraților, atâta vreme de când lacrămile du pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!^[31]”

Era o declarație în stare să „miște conștiințele și să îndemne pe oameni la luptă”, o veritabilă „declarație de război” împotriva fanarioților.^[32] Proclamația a avut un efect imediat, locuitorii satelor răspunzând cu miile, după ce au fost anunțați de ștafetele călare.

Tot la Padeș, Tudor a început activitatea diplomatică menită să împiedice intervenția străină în Muntenia. A adresat memorii mai întâi sultanului, prin intermediul pașalelor de la Dunăre, iar mai apoi împăraților Rusiei și Austriei, care se aflau la Laybach (Ljubiana), la congresul Sfintei Alianțe. Amploarea mișcării izbucnite în Oltenia și pericolul transformării ei într-un „război al sărăcimii” au determinat „comitetul de oblăduire” creat după decesul domnitorului Alexandru Șuțu să inițieze măsuri de forță pentru stoparea înaintării către București a pandurilor sau orice altă concentrare de trupe. În încercarea lor, boierii regenți l-au câștigat de partea lor pe consulul general al Rusiei, Alexandr Pini. Reacția lui Tudor a fost imediată, explicându-i într-o scrisoare consulului țarist că orice măsură de forță împotriva pandurilor ar duce la o răzbunare cruntă a maselor împotriva întregii boierimi. În continuare, Tudor a apelat la bunele oficii ale reprezentantului țarului pentra ca „să binevoiască a mijloci la boierii oblăduitori ai Divanului, ei să poprească orice pornire de panduri și de altă oștire ce au cugetat a trimite împotriva norodului.” ^[33]

Tudor, după ce a înfrânt rezistența unora dintre ispravnicii de județe și a unor cete înarmate trimise împotriva sa de stăpânire, a preluat controlul asupra mănăstirilor fortificate de la Strehaia și Motru, iar pe 4/16 februarie și-a stabilit tabăra la Țânțăreni. Timp de trei săptămâni, Vladimirescu și-a organizat cei aproximativ 5.000 de oameni, și-a extis controlul până la Dunăre, a purtat corespondență cu boierii bucureșteni și a urmărit cu atenție reacțiile marilor imperii vecine. Tudor era convins că Poarta era dornică să găsească o soluție politică, preferabilă unui conflict care ar fi complicat relațiile cu Imperiul Rus. (Sultanul a numit pe 3/15 februarie un nou domnitor în persoana lui Scarlat Callimachi, acesta din urmă nu a ajuns niciodată pe tronul țării). Tudor trebuia să țină cont și de nemulțumirea neascunsă a autorităților țariste față de caracterul de masă al mișcării inițiate în Oltenia. Declanșarea pe 22 februarie/6 martie 1821 a mișcării eteriste, ale căror forțe au traversat granițele Moldovei cu aprobarea autotităților țariste, corelată cu ridicarea la luptă a grecilor din Peloponez, coroborată cu declarația riscantă a lui Alexandru Ipsilanti (24 februarie/8 martie), care afirma că se bucură de sprijinul țarului, au dus la precipitarea evenimentelor și complicarea situației mișcării revoluționare române. Prin acțiunea lor, eteriștii au încercat să provoace o acțiune militară a Rusiei împotriva Imperiului Otoman, nereușind decât o reacție contrară. Alexandru I al Rusiei era reticent la orice acțiune care avea tendința să-i scape de sub control și care ar fi putut zdruncina principiile de „legalitate și ordine” în numele cărora Rusia se alăturase celorlalte puteri în cadrul Sfintei Alianțe, care trebuia să apere prevederile Congresului de la Viena din 1815. Ca urmare, țarul s-a dezis imediat de acțiunile Eteriei dar și de revoluția română. Rusia nu putea interveni decât pentru a restaura vechea ordine amenințată de eteriști și de panduri, imprudența lui Ipsilanti determinând contrareacția țaristă.

Reacția Rusiei a avut serioase implicații în ceea ce privește relațiile dintre cele două mișcări de eliberare națională. Dorindu-și liberatatea de acțiune, Tudor a încercat să nu pericliteze șansele de reușită ale românilor printr-o colaborare dezavantajoasă sau printr-o subordonare față de Eteria. Tudor se angaja doar să faciliteze marșul eteriștilor spre Dunăre și să le înlesnească traversarea fluviului. Pe 22 martie/3 aprilie, Vladimirescu mărturisea unui diplomat austriac: „Trebuie însă să vă mărturisesc sincer că înaintarea unor trupe elene [spre București], care se află sub comanda prințului Ipsilanti mă pune în cea mai mare încurcătură, căci nu știu pe ce bază se întemeiază această concentrare de forțe și nu aș vrea să zădărnicesc eventualele planuri secrete ale unei mari puteri. De aceea am somat pe prințul Ipsilanti să rămână în afara orașului București, până va fi dat dovezi că este într-adevăr autorizat de o putere mai înaltă pentru acțiunea lui, căci eu nu sunt în niciun caz dispus să [...] acționez printr-o comportare neînțeleaptă și înfierbântată în dezavantajul poporului ro”.^[34] Față de Eteria, ale cărei planuri le cunoștea în parte mai demult, Tudor a luat o atitudine prudentă, colaborând cu revoluționarii greci în sensul sprijinirii acțiunii antiotomane, fără a se subordona vreo clipă Eteriștilor.

Pentru a asigura controlul asupra țării, pandurii au executat marșul spre București. La 28 februarie/12 martie, două coloane ale armatei revoluționare românești au plecat spre capitală. Ele s-au unit la Slatina o săptămână mai târziu. Ostașii stăpânirii din tabăra de la Coțofeni – 800 de arnăuți – s-au alăturat pandurilor, ceea ce ridica efectivele lui Tudor la aproximativ 8.000 de oameni, 2.000 călare și 6.000 pedeștri. S-a pornit din nou în marș către capitală, cu asigurarea flancurilor și a unor trupe de ariergardă și avangardă pe itinerarul Slatina – Șerbănești (Olt) – Tecuci (Teleorman) – Vadu Lat (Girgiu) pe 10/22 martie 1821. Tudor a trimis o delegație Divanului țării cu un memorandum, prin care cerea unirea tuturor forțelor responsabile ale țării. Pe 16/28 martie, la porțile capitalei, la Bolintin Vale, Tudor a lansat o nouă proclamație către bucureșteni, declarând că mișcarea pe care o conducea era menită câștigării „dreptăților cele folositoare la toată obștea”. În plus, el amintea că deținea controlul teritoriilor de pe cele două maluri ale Oltului și că mișcarea pe care o conducea era îndreptată împotriva domnilor fanarioți și a marilor boieri care se aliaseră cu aceștia, iar în condițiile intrării iminente în Capitală a celor aproximativ 16.000 de ostași, cerea imediat în scris un răspuns „de voiți binele de obște sau niu”.^[35] Proclamația lui Tudor a avut un efect imediat, Divanul hotărându-se să colaboreze cu pandurii, e adevărat, în condițiile în care consulii puterilor occidentale (cu excepția celui al Prusiei), și caimacanii desemnați de Înalta Poartă, care aflaseră despre dezavuarea mișcării lui Tudor, părăsiseră în grabă Bucureștiul. Tudor, care aflase și el de atitudinea țarului, a hotărât deplasarea pe un drum ocolit, care evita orice eventuală capcană a otomanilor de la sud de Dunăre sau a arnăuților din Capitală. Pe 17/29 martie, pandurii ajungeau la Ciorogârla, pentru ca a doua zi pe seară să ajungă la Cotroceni, pe atunci în imediata apropiere a Bucureștiului. După ce cu o zi mai înainte dăduse o nouă proclamație prin care cerea tuturor cetățenilor țării, indiferent de condiția socială, să se unească pentru „obșteasca fericire”, pe 21 martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în București.

Regimul lui Tudor

Bucureștiul în timpul revoluției de la 1821 - bariere de control și centre fortificate.

Pe 21 martie/2 aprilie 1821, oastea revoluționară în frunte cu Tudor Vladimirescu a intrat triumfal în București pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o mulțime entuziastă. Tudor va rămâne stăpân pe capitală 15/27 mai, guvernând țara ca un adevărat domnitor, numit cu drag și respect Domnul Tudor. Stabilindu-și cartierul general în casele brâncovenești de lângă Mitropolie, preluând în scurtă vreme controlul principalelor obiective întărite din oraș, evitând în același timp orice conflict cu omul Eteriei din oraș, Tudor Vladimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului țării. Tratativele s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărții de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acționa o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizație politico-militară, deținea conducerea și inițiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire”, cu atribuții politice și administrative. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceeași zi 23 martie/4 aprilie.^[36]

Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acționeze într-un context internațional și intern extrem de complicat. Dezavuarea oficială a mișcărilor revoluționare românești și grecești de către țarul Rusiei a avut grave urmări asupra regimului de la București, iar acțiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc, uitaseră imediat de planul inițial de trecere imediată la sud de Dunăre și se înstăpâniseră aici, comportându-se ca o armată de ocupație, dedându-se la jafuri și abuzuri, provocând neîncetat forțele otomane de la frontieră, puneau țara în fața primejdiei unui atac al forțelor Porții.

Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei.

În asemenea condiții, Tudor Vladimirescu a inițiat discuții cu conducerea mișcării eteriste, iar concomitent, prin intermediul boierilor Divanului, a inițiat tratative cu reprezentanții otomanilor – pașalele din Silistra, Vidin și Brăila – dar și cu principalele puteri interesate în zonă.

După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai multă vreme să accepte o întâlnire cu Vladimirescu, la sfârșitul lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la marginea Bucureștiului. Tudor a respins și de această dată cererea eteriștilor de unire a celor două mișcări, practic de subordonarea a armatei pandurilor comandamentului armatei revoluționare grecești. Tudor a protestat față de intrarea eteriștilor în București, susținând că rezolvarea problemelor interne ține exclusiv de competența pandurilor, iar sprijinul extern trebuind să se limiteze doar la intervenții diplomatice.^[37] Întâlnirea dintre cei doi conducători s-a încheiat cu o înțelegere fragilă, în așteptarea unei medieri internaționale și a părăsirii teritoriului național de eteriști.

Ipsilanti s-a retras la Târgoviște iar oamenii săi au ocupat județele din nord. Vladimirescu a întărit tabăra de la Cotroceni.

În condițiile în care o parte a boierilor înspăimântați încercau să fugă din Capitală iar Eteria se înstăpânise în nordul Munteniei, Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii Divanului care intenționau să se refugieze la Târgoviște sau în Transilvania. În colaborare cu boierii rămași în București și cu clerul din Capitală, Tudor a intrat în negocieri cu otomanii, întrucât acțiunea sa nu era, la nivel declarativ, una antiotomană. Rezultatele negocierilor au fost nesatisfăcătoare, pașalele cerând în primul rând dezarmarea armatei pandurilor și colaborarea în vederea reprimării eteriștilor. Cum Tudor nu a acceptat condițiile turcilor, iar oastea Porții se pregătea de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat decizia de a se retrage în zona întărită a Olteniei și de a organiza acolo o rezistență de durată. La începutul lunii mai 18.000 de soldați otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alți 15.000 de militari turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu și Oltenița în Muntenia.

În concepția lui Vladimirescu, durata mare a rezistenței românești ar fi putut atrage atenția puterilor occidentale, care ar fi putut interveni la rândul lor pe lângă Poartă pentru acceptarea revendicărilor românilor. Pe 15/27 mai, oastea revoluționară de sub comanda lui Tudor a început retragerea pe direcția București – Pitești – Râmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai oastea revoluționară ajunsese în apropiere de Golești. În rândurile armatei, se înmulțiseră însă actele de indisciplină, în condițiile în care membrii ei nu mai vedeau un beneficiu evident al continuării luptei. Patru dintre căpitanii de panduri au refuzat să-și exprime în scris adeziunea la mișcare, iar cei rămași, supărați de faptul că Tudor comandase execuția unuia din ei pentru nesupunere, au transmis liderilor eteriști corespondența lui Tudor cu otomanii. Etichetat ca trădător de Eterie, Tudor a fost arestat și ridicat de Iordache Olimpiotul din mijlocul taberei sale, fără ca vreunul dintre panduri să se împotrivească.^[38]

Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar o săptămână mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost tăiat cu săbiile după ce fusese torturat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână.

Executarea lui Tudor Vladimirescu a privat revoluția de conducerea unitară de până în acel moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceștia luptând separat sau în alianță cu eteriștii cu otomanii până spre sfârșitul lunii iunie.

Alexandru Ipsilatinti, după ce încercase fără succes să reziste otomanilor în fața Târgoviștei pe 25 mai/7 iunie, a hotărât să reia parțial planul lui Tudor de rezistență îndelungată în zonele fortificate ale Olteniei. Pentru a-și croi drum spre Oltenia, eteriștii ar fi trebuit să înfrângă unitățile otomane de la Drăgășani. Aici, pe 7/19 iunie s-a scris ultimul episod important al confruntărilor Eteriei, ajutați de detașamente ale pandurilor cu trupele otomane. Turcii, superiori din punct de vedere numeric și al dotării au reușit să-și înfrângă adversarii. Ciocniri sporadice dintre turci și panduri s-au mai înregistrat până în luna august. Mai multe căpetenii ale pandurilor, printre care și Papa Vladimirescu (fratele lui Tudor Vladimirescu) au căzut prizonieri și au fost duși la sud de Dunăre.

Ecourile revoluției lui Tudor în Transilvania și Moldova

Vestea ridicării la luptă a pandurilor a avut un efect imediat în toate teritoriile locuite de români. În oastea revoluționară s-au înrolat aproximativ 1.500 de „ungureni” sau „dezertori din Transilvania” – militari români transilvăneni din regimentele grănicerești, care desfășuraseră o vie propagandă pentru „crăiuțul Todoraș”.^[39]

Deși autoritățile transilvănene au făcut eforturi pentru cenzurarea veștilor din Muntenia, aceste vești nu erau doar transmise dar și comentate la nord de Carpați. Astfel, trei țărani români din comitatul Hunedoara erau judecati pentru instigare și tulburarea liniștii publice, după denunțul unor nobili.

Adam Bedia era acuzat pentru a fi citit în fața consătenilor o hârtie în care era scris: „Se face înștiințare că de cătră răsărit s-a ridicat un crăiuț pe nume Todoraș, întâi cu puțină oaste, dar din zi în zi ea sporește; până acum s-au adunat vreo câteva sute și mii, Dumnezeu o și ajută, că vrea să facă dreptate și acum îi în Țara Românească, isprăvește lucrul cu boierii și, de s-o sfârși lucrul bine acolo până la Paști, o da și într-acocea, că un crăiuț o să vină din jos, ca să se întâmple laolaltă să facă și aicea dreptate”.

Ignat Ungur afirmase că Tudor urma să vină de Sfântul Toader iar

Toma Kiș afirmase „chiar dacă se vor lua armele, topoarele nu le pot lua încât la a 10 sau a 20-a casă să nu rămână unul și cu acela știe el să facă o măciucă mare cu aceea și așa lovește la ureche pe ungur, că îndată moare și-l aruncă la câine”.^[40][41]

Ecourile în Moldova a revoluției din 1821 s-au resimțit mai ales pe plan politic și ideologic. Între „vremelnica ocârmuire” din Țara Românească și „vemelnica ocârmuire” din Moldova de după părăsirea tronului țării de către Mihail Șuțu s-au strâns legăturile și s-a evocat posibilitatea ca o parte a trupelor revoluționare să treacă la nord de Milcov pentru a acționa pe aceeași bază ca în Muntenia.^[42]

Urmări și concluzii

După revoluție boierii străini (greci, sârbi, albanezi), revendicau în continuare conducerea țării pentru ei, făceau abuzuri și erau încă favorizați de legislație.^[43] În primăvara lui 1822, de la București și Iași a fost trimisă o solie de 7 boieri munteni și 6 boieri moldoveni pentru a cere Porții otomane domni pământeni și limitarea drepturilor care îi favorizau pe boierii străini. Printre cei 13 trimiși se aflau logofătul Ioniță Sturdza, vornicul Gheorge Cuza, vornicul Iordache Râșcanu, banul Grigore Ghica, banul Brâncoveanu și vornicul Neculai Golescu. Această acțiune a adus în Principate după lunga perioadă fanariotă, din nou domni pământeni și a limitat drepturile boierilor străini. Ioniță Sturdza a fost numit domn în Moldova iar Grigore Ghica în Muntenia.^[44]

Deși înfrântă, Revoluția din 1821 a marcat trezirea sentimentului național, a conștientizat necesitatea schimbărilor structurale sociale, politice și economice, a dus la primii pași de pregătire a revoluțiilor de la 1848.

Note

1. Djuvara, pp. 261–262
2. Iliescu & Miron, pp. 9–10
3. Djuvara, pp. 70–71
4. Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), pp. 32–37. Iași: Polirom, 2010. ISBN: 978-973-46-1665-7
5. Djuvara, p. 70. Vezi și Iliescu & Miron, p. 10
6. Djuvara, pp. 73–74; Iorga (1921), pp. 326–327 and (1932), pp. 5–7
7. Djuvara, pp. 73–74
8. Maciu, pp. 935–936
9. Anton Caragea, "Fanarioții: vieți trăite sub semnul primejdiei. 'Grozăviile nebunului Mavrogheni'", în Magazin Istoric, noiembrie 2000, p. 70
10. Ciobotea & Osiac, pp. 143–144
11. Djuvara, pp. 281–283. Vezi și Maciu, p. 934
12. Djuvara, pp. 283, 356; Vârtosu (1962), passim
13. Djuvara, pp. 283–284, 295
14. Bogdan-Duică, p. 41; Cernatoni, pp. 40–41; Ciobotea & Osiac, pp. 143–146; Dieaconu, pp. 45, 47; Djuvara, pp. 284–286, 297, 299, 356; Finlay, p. 123; Georgescu, p. 100; Iliescu & Miron, pp. 12–13; Iorga (1921), pp. XI, 3–4, 189, 232 și (1932), p. 54; Iscru, pp. 678, 680; Lăcusteanu & Crutzescu, p. 37; Maciu, pp. 936, 939; Nistor, p. 889; Rizos-Nerulos, p. 284; Vârtosu (1945), p. 345 and (1962), pp. 530, 545; Vianu & Iancovici, pp. 75–77
15. Vârtosu (1962), pp. 533–535, 545
16. Djuvara, pp. 288–289
17. Djuvara, pp. 293–295
18. Djuvara, p. 291
19. Maciu, pp. 936, 940. Vezi și Iscru, pp. 679–680
20. Cernatoni, p. 42; Maciu, p. 936
21. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 386-387
22. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 386
23. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 267
24. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 91
25. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, vol. V, p. 21
26. Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, București, 1971, p. 73
27. G. Bogdan Duică, Gheorghe Lazăr, București, 1924, p. 95-96
28. Nicolae Iorga, Istoria armatei roești, vol. II, (De la 1599 până în zilele noastre), București, 1919, p. 205
29. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, vol. I, p. 208
30. C. D. Aricescu, Istoria revoluțiunii române de la 1821, Craiova, 1844
31. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 207-208
32. D. Bodin, Tudor Valdimirescu în București, București, 1943. p.21
33. Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, București, 1971, p. 71
34. Ion I Nistor, Vladimirescu ș Sfânta Alianță, București, 1940, p.12-13
35. C. D. Aricescu Acte justificative la istoria revoluțiunii române de la 1821, Craiova, 1874, p.121-122
36. „Voi chibzui și voi pune în lucrare orice nizam [poruncă] spre încetarea pagubelor și a răutăților și voi îndupleca pe tot norodul [...] a da toată supunerea și ascultarea la stăpânirea țării, întru toate îngrijorătoarele trebuințe, pă cât să va putea, când însă și această stăpânire va avea îngrijire pentru dânsul, a-l feri de orice jaf și nedreptate”. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 397
37. „Ipsilanti trebuie să treacă Dunărea, cum s-a legat prin proclamațiile sale; altfel, va da pricină turcilor să intre în țară; și românii, ca să scape de robia turcilor și să poată căpăta drepturile lor, vor fi siliți să gonească pe greci din țară”. C. D. Aricescu, Istoria revoluțiunii române de la 1821, Craiova, 1844, p.212-213
38. Constantiniu 2010, pp. 203–204.
39. Mihai Popescu, Contribuții documentare la istoria revoluției din 1821, București, 1927, p.7
40. Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, 1891, București
41. Adam Bedia a fost condamnat la 10 ani de ocnă, două zile pă săptămână urmând să primească numai apă și pâine; Ignat Ungur a fost condamnat la 10 ani de acnă și 1.000 de lovituri de bâtă, câte 25 pe fiecare trimestru; Toma Kiș a fost condamnat la 5 ani de acnă și 500 de lovituri de bâtă.
42. Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, București, 1959 – 1962, p. 87
43. Gheorghe Ghibănescu, Surete și Izvoade, volumul X, tipografia Dacia Iași, 1915, pag. LXXVIII - LXXX
44. Gheorghe Ghibănescu, Surete și Izvoade, volumul X, tipografia Dacia Iași, 1915, pag. LXXlX - CI

Bibliografie

• Maria Andrițoiu, Mihai Cerghedean, "Frămîntări sociale în jurul Devei sub influența răscoalei lui Tudor Vladimirescu", in Sargetia, Vol. VI, 1969, pp. 93–103.
• Constantin Ardeleanu, "Military Aspects of the Greek War of Independence in the Romanian Principalities: The Battle of Galați (1821)", in Gelina Harlaftis, Radu Păun (eds.), Greeks in Romania in the Nineteenth Century, pp. 141–166. Athens: Alpha Bank Historical Archives & J. F. Costopoulos Foundation, 2013. ISBN: 960-99793-9-4
• Paul Barbu, "Oltenia în perioada premergătoare revoluției de la 1848", in Revista de Istorie, Vol. 32, Issue 1, January 1979, pp. 129–160.
• Dan Berindei, „Revoluția română din 1821”, Editura Academiei Române, 1991
• Klaus Bochmann, "Conceptul de patriotism în cultura română", in Victor Neumann, Armin Heinen (eds.), Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, pp. 103–128. Iași: Polirom, 2010. ISBN: 978-973-46-1803-3
• Gheorghe Bogdan-Duică, Istoria literaturii române. Întâii poeți munteni. Cluj: Cluj University & Editura Institutului de Arte Grafice Ardealul, 1923. OCLC 28604973
• Lucian Boia, History and Myth in Romanian Consciousness. Budapest & New York: Central European University Press^⁠(d), 2001. ISBN: 963-9116-96-3
• Alexandru Cernatoni, "Un om—un destin", in Magazin Istoric, April 1971, pp. 40–49.
• Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, "1821. Tabăra pandurilor de la Țânțăreni", in Analele Universității din Craiova. Seria Istorie, Vol. XIV, Issue 2, 2009, pp. 143–153.
• Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc. Bucharest: Editura Curtea Veche, 2005. ISBN: 973-669-175-6
• Peter Cochran, Byron's Romantic Politics: The Problem of Metahistory. Newcastle upon Tyne: Cambridge Scholars Publishing, 2011. ISBN: 1-4438-3283-9
• Constantiniu, Florin (2010). O istorie sinceră a poporului român (ed. IV). Univers Enciclopedic Gold. ISBN 9786068162164. 
• Daniel Dieaconu, "Panduri, arnăuți, haiduci și tâlhari la 1821", in Muzeul Național, Vol. XXVI, Issue 1, 2015, pp. 45–58.
• Alexandru Dima and contributors, Istoria literaturii române. II: De la Școala Ardeleană la Junimea. Bucharest: Editura Academiei, 1968.
• Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne. Bucharest: Humanitas, 1995. ISBN: 973-28-0523-4
• George Finlay, A History of Greece (From Its Conquest by the Romans to the Present Time, B.C. 146 to A.D. 1864). Vol. VI: The Greek Revolution. Part I: A.D. 1821—1827. Oxford: Clarendon Press, 1877. OCLC 993128879
• S. I. Gârleanu, "Și-au făcut singuri dreptate!", in Magazin Istoric, April 1971, pp. 57–60.
• Vlad Georgescu, The Romanians. A History. Columbus: Ohio State University Press^⁠(d), 1991. ISBN: 0-8142-0511-9
• Marian Hariuc, "Spațiul istoriografiei românești și ambivalența discursului ideologic. Cazul istoricului Andrei Oțetea (1956–1965)", in Acta Moldaviae Septentrionalis, Vol. XIII, 2014, pp. 183–202.
• Ionuț Iliescu, Gheorghe Miron, "Aspecte privind Ținutul Putna în timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu de la 1821", in Cronica Vrancei, Vol. XIV, 2012, pp. 9–43.
• Nicolae Iorga,
  • "Două comunicații la Academia Română. II: O foaie de popularisare igienică și economică la 1844–45. Rolul fraților Vîrnav în Renașterea romănească", in Revista Istorică, Vol. V, Issues 8–10, August–October 1919, pp. 170–187.
  • Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu. Bucharest: Librăriile Cartea Românească & Pavel Suru, 1921. OCLC 28843327
  • Un cugetător politic moldovean dela jumătatea secolului al XIX-lea: Ștefan Scarlat Dăscălescu. Bucharest: Monitorul Oficial, 1932.
• Gheorghe Iscru, "Tudor Vladimirescu, l'homme et sa formation", in Revue des Études Sud-est Européennes, Vol. XVIII, Issue 4, October–December 1980, pp. 675–686.
• Barbara Jelavich^⁠(d), Russia and the Formation of the Romanian National State, 1821–1878. Cambridge etc.: Cambridge University Press, 2004. ISBN: 0-521-52251-X
• Kemal H. Karpat, Studies on Ottoman Social and Political History. Leiden etc.: Brill Publishers, 2002. ISBN: 90-04-12101-3
• Grigore Lăcusteanu (contributor: Radu Crutzescu), Amintirile colonelului Lăcusteanu. Text integral, editat după manuscris. Iași: Polirom, 2015. ISBN: 978-973-46-4083-6
• Nicolae Liu, "La Révolution Française et la formation de l'idéologie révolutionnaire et républicaine chez les Roumains", in Annales Historiques de la Révolution Française, Vol. 265, 1986, pp. 285–306.
• Vasile Maciu, "Caracterul mișcării lui Tudor Vladimirescu", in Studii. Revistă de Istorie, Vol. 24, Issue 5, 1971, pp. 931–950.
• Ion Nistor, "Organizarea oștirilor pământene sub regimul Regulamentului Organic", in Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, Series III, Vol. XXV, 1942–1943, pp. 885–931.
• Dragoș-Ioan Palade, "Mișcarea de emancipare a grecilor și legăturile ei cu românii (1789–1821)", in Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei, Vols. X–XII, 2004–2006, pp. 23–40.
• Elena Pălănceanu, "Steaguri din colecția Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România", in Muzeul Național, Vol. I, 1974, pp. 135–155.
• Victor Papacostea, "Revoluția din 1821, privită de un misionar catolic", in Revista Istorică, Vol. XV, Issues 1–3, January–March 1929, pp. 8–13.
• Petre Popa, Paul Dicu, "Participarea piteștenilor la principalele evenimente ale istoriei naționale din epoca modernă", in Pitești, Pagini de Istorie. Studii și Comunicări, Vol. I, 1986, pp. 97–156.
• Gheorghe Popp, "Prefață", in Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele^⁠(d), pp. III–XXVIII. Bucharest: Editura pentru literatură, 1964. OCLC 935402676
• George Potra,
  • Petrache Poenaru, ctitor al învățământului în țara noastră. 1799–1875. Bucharest: Editura științifică, 1963.
  • Din Bucureștii de ieri, Vol. I. Bucharest: Editura științifică și enciclopedică, 1990. ISBN: 973-29-0018-0
• Iakobos Rizos Neroulos, Histoire moderne de la Grèce depuis la chute de l'Empire d'Orient. Geneva: Abraham Cherbuliez, 1828. OCLC 257703931
• Constantin Șerban, "Mișcarea revoluționară din 1821 în presa europeană", in Studii și Materiale de Istorie Medie, Vol. VI, 1973, pp. 277–288.
• Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550–1800), Vol. I. Bucharest: Editura Meridiane, 1987. OCLC 159900650
• Wim van Meurs, The Bessarabian Question in Communist Historiography. Boulder: East European Monographs, 1994. ISBN: 0-88033-284-0
• Emil Vârtosu,
  • "Tudor Vladimirescu", in Revista Fundațiilor Regale, Vol. XII, Issue 8, August 1945, pp. 343–348.
  • "Despre corpul de voluntari eleni creat la București în 1807", in Studii și Materiale de Istorie Medie, Vol. V, 1962, pp. 529–582.
• Al. Vianu, S. Iancovici, "O lucrare inedită despre mișcarea revoluționară de la 1821 din țările romîne", in Studii. Revistă de Istorie, Vol. XI, Issue 1, 1958, pp. 67–91.
• Gheorghe Zane, Economia de schimb în Principatele Române. Bucharest: Editura Casei Școalelor, 1930.

Lectură suplimentară

• Istoria Romaniloru: Revolutiunea lui Tudor Vladimirescu (dupa documente noue), 1821-1822, Vasilie Alexandrescu Urechiă, 1901
• Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu: documente externe, Vasile Arimia, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980
• Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Gheorghe D. Iscru, Editura Albatros, 1982
• Revoluția română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Gheorghe D. Iscru, Editura Casa de Editură și Librărie "Nicolae Bălcescu,", 1996
• Tudor Vladimirescu și revoluția din 1821, Andrei Oțetea, Editura Științifică, 1971
• Tudor Vladimirescu: Mișcarea revoluționară de la 1821 și drama conducătorului ei, Marin Mihalache, Editura Militară, 1971
• Aspecte militare ale mișcǎrii revoluționare din 1821, Dan Berindei, Traian Mutașcu, Editura militară, 1973
• Istoria revoluțiunii române de la 1821, C. D. Aricescu, Editura Typographiei Române G. Chițiu și I. Theodorian, 1874
• Izvoare narative interne privind revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Gheorghe D. Iscru, Editura Scrisul Românesc, 1987
• 1821 [i.e. O mie opt sute douăzeci și unu]: Tudor Vladimirescu și revoluția din Țara Românească, Mircea T. Radu, Editura Scrisul Românesc, 1978
• Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) și presa belgiană: studiu și anexe, Nicolae Edroiu, Editura Presa Universitară Clujeană, 1997

Legături externe

• Cererile norodului românesc (1821) Arhivat în 25 mai 2012, la Wayback Machine., Historia, accesat la 14 februarie 2012
• 40.000 de oameni din Principatul Moldovei se refugiază în Basarabia Arhivat în 27 mai 2013, la Wayback Machine., 22 martie 2013, Dinu Poștarencu, Historia